Ce înseamnă acasă?

 Un colț doar al tău, acolo unde poți să vii după o zi îngrozitoare și să-ți lași trăirile în maldărul de haine pe care tocmai le-ai dat jos de pe tine. Un loc unde ești comfortabil tu cu tine, într-un tricou vechi, cu părul nepieptănat, cu zero machiaj sau nevoia de a arăta prezentabil. Un loc unde poți fi tu și-ți poți auzi gândurile.

Acasă a fost în multe locuri - acolo unde am copilărit. Acolo unde am petrecut verile cu bunicii mei. Acolo unde, la un perete distanță, era sala de clasă. Acolo unde au fost lucrurile mele în primul an de facultate. Și apoi, două chirii schimbate, un apartament în orașul în care suntem acum și, cine știe câte alte locuințe vor mai fi de-a lungul timpului, dar mi-am găsit acel „acasă” despre care nu știam cât de vital este pentru mine - acasă este el.

Toamna se numără clasicii

 Se zice că pentru fiecare om, un anotimp este cel mai apropiat și reperezentativ pentru sufletul acestuia. Deși o bună parte din viață iarna a fost anotimpul meu preferat - și nu datorită Crăciunului, ci acelei liniști perfecte, pline de zăpadă, ger ce-ți mușcă din chip și lumini difuze, toamna este anotimul ce mă descrie cu adevărat. Culori vii, soare leneș, încă având urma unei călduri ce urmează să dispară, miros de frunze arse, ceață cu miros de ploi ce urmează să acopere cu griul lor orașul...

Toamna este acel anotimp ce împinge sufletul să se scufunde în melancolii, să-și revadă trecutul, să-și amintească despre noile începuturi. Toamna este acel anotimp care îți spune stop, te oprește din vârtejul în care te-a aruncat vara cu nopțile ei nebune, soarele ei dogoritor, zilele ei nesfârșite.Toamna te face să inspiri lent, să urmărești plecarea păsărilor, calmarea cerului, explozia lentă de culoare ce îmbrățișează copacii.

Tot toamna este anotimpul preferat pentru reluarea sesiunilor de citit, înfofolită într-o pătură caldă, o ceașcă de ceai de plante fierbinte lângă, un volum drag pe genunchi. Pentru mine, cel mai bine merg clasicii în această perioadă, cu descrierile lor lungi, detaliate, cu dramele umane, atât de diferit descrise față de literatura contemporană, cu societățile aparent ghidate de altă mentalitate, dar cu natura umană atât de statică pe parcursul sutelor de ani pe care i-a petrecut pe acest pământ.

Față de alți ani, nu-mi voi propune să citesc ceva anume. Astăzi am terminat Vârsta inocenței de Edith Wharton și mi-am dat seama cât de dor mi-a fost de un clasic. Nu știu ce voi citi după, pentru că deseori mă las ghidată de starea de spirit; cert este că tot la clasici mă voi întoarce și am un anotimp întreg să-i redescopăr, să-i reîndrăgesc, să le admir poveștile.

Voi ce veți citi în această toamnă?

Viața la un an după absolvire

Anul trecut, pe vremea asta, eram într-o continuă stare de incertitudine. Festivitățile de la terminarea facultății și banchetul deja trecuseră, iar eu m-am trezit în fața unui turn de cărți și o dată limită - venea licența. Și nu neapărat cantitatea de materie pe care trebuia să o revizuiesc m-a speriat - am avut examene mai dificile decât o recapitulare generală - ci lipsa unei idei clare în ceea ce privește ce-mi rezervă viitorul.

Șase ani de facultate sunt lungi. Intri în anul întâi cu acea sclipire copilărească în ochi - „voi fi medic veterinar! voi salva animăluțe!”  - și aceste gânduri optimiste încep să se metamorfozeze atunci când dai de materii grele. Din primul an, ești lovit cu anatomia animalelor, pe care o vei studia timp de patru semestre. Toate oasele și denivelările acestora, inserția tendoanelor, straturile de mușchi, nervii, organele - la 8 specii diferite - bulversează. Și aici îți dai seama că mai e mult și bine până la capitolul „voi salva animăluțele”.

Apoi apar materiile care nu au treabă cu ce vrei tu să faci - biologia vegetală, agronomia, creșterea animalelor sau nutriția - ambele se axează prioritar pe animalele de rentă, dar și tot felul de alte materii care te îndepărtează de scopul principal.

Primii doi ani sunt plini de teorie și nu intri în contact cu un animal decât prin intermediul unor exponate, osuar, piese băgate la formol sau cadavre - când înveți despre anatomia patologică, prin anul trei. Tot atunci începi cu semiologia - o materie care mi-a plăcut mult, care e foarte utilă din punctul meu de vedere și datorită căreia m-am decis pe ce temă voi face lucrarea de licență (spoiler - imagistică - Examenul radiologic al afecțiunilor articulațiilor membrului anterior la câine). Și cam tot de prin anul trei de facultate începi să faci cunoștință cu clinicile - cu medicala, clinica de parazitologie, radiologia, bolile infecțioase. Și aici începe „distracția”.

Pișcot

Nu voi povesti mai mult, pentru că asta ar însemna să scriu un roman la cât de mult NU mi-a plăcut facultatea și cât de mult așteptam ziua în care îmi voi prezenta lucrarea de licență și voi pleca cu o adeverință să-mi încerc norocul în lume. 

Dar, revenind, anul trecut pe vremea asta revizuiam cărțile pe care le-am studiat de-a lungul anilor. Astăzi, o foarte mare parte dintre ele nu-mi folosesc la nimic. Nu conțin informații importante pentru mine acum, în domeniul în care lucrez.

Sushi

Mi-am permis o ultimă vacanță de vară înainte de a mă angaja și la scurt timp după ziua mea, am început să muncesc într-o clinică veterinară din Constanța. Nu era prima mea experiență cu o clinică în afara facultății - din anul trei am făcut practică la un cabinet veterinar din Iași, Dinda Pet, unde am învățat foarte multe lucruri practice și unde am văzut diferențe mari în ceea ce privește cum se fac lucrurile „în afară” și cât de limitată era porțiunea practică a meseriei între pereții facultății. 

Chorix

Dinda Pet mi-au oferit o imagine amplă atât în ceea ce privește aspectul medical, cât și cel moral, social și psihologic chiar a profesiei. Tot medicii de la Dinda, prin acțiunile sale și pasiunea de care dau dovadă, m-au convins să profesez în domeniu. Mi-au demonstrat că pe lumea asta, există medici veterinari dispuși să-i învețe pe cei care abia pășesc pe acest tărâm, fără a-i critica sau lua la mișto că „nu știi informația cutare, pe care ai învățat-o în anul doi”. Și pentru că am văzut partea frumoasă a meseriei, mi-am zis că voi încerca și voi vedea cum vor funcționa lucrurile.

Bubi

Așa că din toamnă până-n prezent, lucrez într-o clinică din Constanța, la Aristocrat Vet. Despre cât de ușor sau greu a fost și tot ce înseamnă evoluția mea, ca medic și ca individ, pe parcursul acestor luni, voi scrie într-un articole separat. Dar, ca să revin la titlul acestei postări - viața la un an după absolvire este frumoasă. Cei mai dragi oameni îmi sunt alături - familia mea, iar pandemia curentă nu ne-a schimbat radical viața. Muncesc în domeniul pentru care m-am pregătit în ultimii șase ani și îmi place. Frica de la început de drum profesional s-a estompat datorită susținerii familiei mele și a deschiderii pe care mi-au arătat-o colegii mei de muncă.

Paco

Viitor medic veterinar, viitorul nu este chiar atât de sumbru și există loc sub soare pentru fiecare, trebuie doar să știi unde să-l cauți. Ce sfat îți pot da? Perseverează. Învață. Descoperă care ramură a acestei meserii îți place cel mai mult. Tot  timpul petrecut între cărți este timpul pe care-l investești în tine; învață pentru tine, nu pentru note sau profesori. Fă voluntariat la o clinică, dacă-ți plac animalele mici sau la o fermă/pe teren, dacă te atrag animalele de rentă. Informează-te despre legislație, dacă ramura pe care vrei să o alegi este controlul calității. Astfel, vei vedea cum arată, de fapt, meseria aceasta - cu bune, cu rele, cu satisfacții și dezamăgiri profesionale. Bonus - văzând realitatea, îți vei da seama dacă asta vrei să faci în viață sau nu. 

Joy

Și, dacă te decizi asupra ultimei variante - nu e nici o rușine să realizezi că nu îți dorești să muncești în domeniul pentru care ai dat șase ani din viața ta facultății. Șase ani este o perioadă lungă și între timp, e posibil să descoperi o altă chemare, o altă pasiune - și nu e nimic greșit ca, la final de drum, când te trezești cu diploma în mână, să realizezi că acest domeniu nu este pentru tine.

Nu în ultimul rând, dragă absolvent, îți doresc curaj - curaj să te afirmi, să înveți ce este mai greu și să te perfecționezi în fiecare zi.

Panică în vremea pandemiei

Doar într-o săptămână, viața s-a schimbat drastic în România. Informațiile despre noul virus, SARS-CoV-2, au circulat de când a apărut - China a dat un semnal de alarmă, dar noi am trecut cu vederea. În China, oamenii au început să moară pe capete, noi ne-am uitat în altă parte - ce ne pasă, dacă nu este vorba despre noi? Dar uite că virusul a ajuns și pe meleagurile noastre...

Panica este peste tot - știri, privirile piezișe aruncate de oameni pe stradă, numeroasele măști chirurgicale pe fețele tuturor. Și, în aceste vremuri întunecate - greu de perceput, atunci când în jur primăvara înflorește de parcă nimic nu ar fi nelalocul său - arma „secretă” este, din punctul meu de vedere, o privire logică asupra lucrurilor. Riscul de infectare există, dar există și metode de protecție care nu trebuie ignorate. Mască, mănuși, distanța de minim 2 metri față de alte persoane, autoizolarea, igiena personală - acestea sunt măsurile pe care trebuie să le luăm toți, indiferent de domeniul de activitate.

Și pentru că în această perioadă totul pare a fi sumbru, atenția mi se îndreaptă spre alte lucruri - ca mecanism de apărare, probabil. Citesc mai mult ca de obicei, iar ultima carte pe care am terminat-o, Dansul privighetorii de primăvară de Kyung-sook Shin, a venit cu o lecție de viața mai mult decât potrivită situației actuale: familia este acel aspect din viața noastră care rămâne mereu pe primul loc. Familia și susținerea oamenilor dragi, timpul petrecut alături de ei, relația care se consolidează în cele mai grele momente - aceste aspecte îmi ridică moralul în aceste vremuri grele.

Scrisul poate fi o formă de relaxare și o formă de evadare din realitate. Se recomandă ținerea unui jurnal în astfel de vremuri, pentru o exteriorizare a trăirilor care ne macină ființa. Un jurnal poate fi câte un rând scris pentru fiecare zi, un paragraf, o pagină, totul ține de persoana care scrie. Cei de la Act și Politon ne invită să scriem împreună un Jurnal de vremuri încărcate -  o colecție de voci care se vor auzite. Condițiile de participare sunt simple: puteți scrie pe blog, puteți face o postare pe rețelele de socializare, puteți realiza un filmuleț sau să vorbiți despre trăirile voastre pe stories, unde să spuneți despre cum vă petreceți timpul acasă sau care este cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o din ultima carte citită. Textul/materialul îl puteți trimite în privat editurii Act și Politon :)
Să ne auzim cu bine și aveți grijă de voi!

Drumul spre minimalism: Rezultate finale pentru anul acesta + planuri pentru viitor

Prima dată am vorbit despre proiectul Drumul spre minimalism anul trecut, pe 5 septembrie. Mi-am propus să derulez acest drum timp de un an, notându-mi reușitele și nereușitele pe blog. Acum, odată cu trecerea celor 52 de săptămâni, rezultatele sunt diferite de așteptările mele. Note to self: să nu mai am așteptări, mai ales din partea propriei persoane. Dacă sunteți nou/ă- pe blog și vreți să-mi urmăriți documentarea timp de un an al acestui proiect, găsiți toate articolele în această categorie.

 Cele mai importante idei pe care mi-am propus să le pun în aplicare au fost:

- să-mi fac ordine în haine, astfel încât să fiu mulțumită de articolele pe care le am, să le port, să le pot combina între ele în cât mai multe ținute;

- să încep să consum cât mai responsabil produsele cosmetice - să termin ce am început, să încep să cumpăr doar produse ce nu sunt testate pe animale;

- să nu mai cumpăr cărți/să am munți de volume ce stau în casă (#citescceam);

- să îmi organizez cât mai bine timpul;

- să fiu mai responsabilă în ceea ce privește finanțele.
Am reușit? Pe alocuri da, pe alocuri nu.
- am cumpărat haine; ce-i drept, articole versatile, pe care le port cu mare drag. Încă mai am două genți pline cu haine pe care nu le-am donat încă (pentru că sunt o leneșă, dar ar cam trebui să fac și pasul acesta);
- numărul de produse cosmetice cumva a rămas la fel - deși mă axez pe a termina produse ce nu-mi plac în mod special sau care sunt vechi. Totuși, acum conștientizez cât timp îmi ia să termin ceva, deci sunt mult mai atentă atunci când cumpăr ceva nou;
- la capitolul cărți mă pot „lăuda” cu 16 volume necitite, dintre care 2 începute și 2 cel mai probabil care nu vor fi citite (fac parte dintr-o trilogie și primul volum nu mă încântă atât de mult încât să vreau să o continui). O perioadă am scăpat de cărți prin intermediul #carteacălătoare (puteți urmări hastagul pe contul meu de Instagram), dar mă gândesc de azi înainte fie să vând volumele citite - dacă arată bine, fie să le donez;
- cel mai greu îmi este cu organizarea timpului - deși am un planner, unele zile decurg ceva mai haotic decât mi-aș dori. Dar lucrez la acest aspect;
-nu în ultimul rând, finanțele. Simt că sunt mai responsabilă cu banii și mai atentă atunci când vine vorba de a cumpăra ceva.
Cam acestea sunt reușitele mele în anul meu de minimalism. Voi continua să descopăr noi orizonturi, idei pe care să le pun în aplicare, să scap de obiectele pe care nu le folosesc și care îmi ocupă spațiu. Cu acest articol, cel mai probabil, se încheie Drumul spre minimalism pe blog - nu pun mâna în foc, dar așa presimt. Ne vedem pe Instagram pentru eventualele updateuri :)

Când căutarea unui răspuns duce spre sine

Nu am mai scris ceva personal pe acest blog de foarte mult timp, deși acest aspect m-a atras cel mai mult într-un blog atunci când abia mi-am făcut eu unul. A trecut timpul și cumva, m-am reprofilat pe recenzii literare/evenimente, iar acel element al meu, scrisul liber, cum îmi place mie să-l numesc, a ajuns să-și petreacă timpul mai mult prin sertare și foldere. 

Îmi lipsește mult această latură a bloggingului, deși deseori îmi vine să scriu și să scriu și să povestesc despre stările pe care le am și gândurile ce mă macină. Dar pentru că asta se întâmplă, de obicei, la miezul nopții, drumul până la laptop e lung, lenea-i mare, dorința de a crea ceva e acolo, dar pitită în spatele minții.

Așa că mi-am zis să ies din această comoditate pe care mi-am creat-o și să scriu din nou, așa cum o făceam înainte. Sigur, timpul a trecut pe lângă mine, experiențele avute în ultimii ani m-au modelat într-un fel sau altul, dar îmi place să cred că în esență, am rămas aceeași. Sunt foarte subiectivă în momentul de față, nu neg, dar așa îmi place să cred. Că eu sunt încă eu și că trăsăturile bune pe care le-am avut în trecut încă sunt cu mine.

Observ deseori cum răutatea acaprează gândurile mele. Cum acest sentiment sapă în sufletul meu și acest lucru se oglindește în afară. Și mă deranjează mult pe termen lung, pentru că ajung să pierd bucăți din mine și din ceea ce aș vrea să fiu.

Mai nou, mi-am propus să încerc lucruri noi. Să zic mai des „da” unor provocări. Să încerc să ies din bula mea și din zona de comfort, pentru că de prea mult timp stau acolo și nu fac nimic. Să mă mobilizez și să termin proiecte la care lucrez de ceva timp. Să învăț să zic „nu” atunci când nu mă simt bine făcând un lucru anume. 

Sunt perioade în viață când chiar dacă nimic nu se întâmplă și totul merge în ritmul obișnuit, simți nevoia să schimbi ceva, să faci ceva. O fi primăvara de vină, sau poate vârsta, dar eu vreau o schimbare. Am început cu Drumul spre minimalism, despre care, apropo, nu v-am mai zis mai nimic ultimile săptămâni, dar recuperez și mă revanșez. Voi continua cu anumite aspecte pe care vreau să le schimb pentru că mă deranjează în mine și voi continua prin a-mi arăta mai des aprecierea față de cei din jur. Să fie cu noroc!

Drumul spre minimalism - Planul pentru 52 de săptămâni

Sunt genul de persoană căreia dacă îi vine o idee în cap, acolo rămâne. Pentru mult timp, mă macină, nu mă lasă să dorm noaptea, dar în același timp, sunt genul de persoană care rar fructifică ideile. Nu pentru că nu aș fi în stare, ci pentru că sunt leneșă. Fie că este vorba despre idei pentru blog, idei pentru o organizare mai bună, viață personală sau profesională, deseori ajung să păstrez în minte planuri și variante, dar nu realizez nimic. Lucru care mă supără, dar sunt conștientă de faptul că sunt eu însămi cea care-și pune bețe în roate. 

De ceva timp îmi mustește în gând o idee realizabilă, dar spre care trebuie să mă îndrept cu pași mici: stilul de viață minimalist. Cunoscându-mă pe mine, știu că nu va fi ușor; e posibil să renunț, dar totuși vreau să încerc să mă îndrept în această direcție. Motivele sunt multiple: îmi doresc ca până când termin facultatea, să nu am mii de bagaje atunci când mă mut. În viața de zi cu zi, vreau să fiu înconjurată doar de obiecte care, în cuvintele celebrei Marie Kondo, spark joy. Atunci când deschid șifonierul, să știu cu ce mă îmbrac a doua zi. Să nu am o bibliotecă plină de volume care nu mi-au plăcut. Îmi doresc ca produsele mele pentru machiaj să-mi încapă toate într-o trusă mică.

Așa că planul meu în acest #drumulspreminimalism este următorul - să scriu în fiecare marți despre cum a trecut săptămâna. Ce lucruri au plecat din posesia mea, ce modificări am făcut în rutina mea zilnică, ce mă inspiră, ce dorințe am, ce lucruri frumoase s-au întâmplat în viața mea. Și pentru asta, voi nota lucrurile aici și pe Instagram. Cert este că vreau să mă țin de acest plan pentru un an - adică 52 de săptămâni.

Am decis să încep această călătorie acum din două motive: este marți, adică început de săptămână, dar nu chiar luni - care e o zi fatidică pentru orice început. Al doilea motiv este că septembrie este luna în care m-am născut, începutul meu de an, așa că am decis să fac primii pași în această călătorie acum.

Acestea fiind spuse, voi menționa câteva elemente legate de ce am făcut până în prezent în acest sens:

- în privința produselor cosmetice, am început ”bătălia” cu ele la începutul anului, prin intermediul #projectpan - un  proiect pe care l-am descoperit pe Instagram și mi-a plăcut atât de mult, încât atunci când m-am uitat prin posesiile mele, am văzut că am cu ce lucra. Progresul meu îl puteți urmări pe celălalt blog, Măsuța mea de machiaj;

- în ceea ce privește hainele, am început să scap, ușor-ușor, de acele lucruri pe care nu le mai folosesc. Voi scrie un articol separat pentru ele în viitorul cât mai apropiat;

- în biblioteca mea sunt foarte puține cărți, deși citesc destul de mult - la acest capitol sunt mulțumită de mine, dar la fel ca în cazul hainelor, voi detalia mai târziu acest subiect.

Ce am zis azi este doar începutul, așa că nu știu momentan ce structură vor avea celelalte postări, dar voi vedea în timp. Am de gând să fac un bilanț și la sfârșitul fiecărui anotimp, să văd dacă am reușit să ating obiectivele propuse. Revin cu un update marțea viitoare.

Planuri pentru vacanță

Am observat că anul acesta am tendința să-mi fac planuri, mici și mărețe, cu ideea de a deveni mai organizată. Într-adevăr, una dintre rezoluțiile mele pentru 2017 a fost să mă organizez cam în toate aspectele vieții mele, pentru că simt cum unele lucruri nu se îndreaptă spre destinația pe care o scriu eu. Mi-am luat și o agendă pe care o car după mine, fie pentru inspirație, când mă vizitează, fie pentru chestiuni tehnice. Și mi-a prins bine.

Așa că mi-am propus să fac și un plan pentru vacanța de vară, care pentru mine începe de pe 29 iulie. Despre cum vara începe, pentru studentul de la medicină veterinară, la mijlocul lui iulie, voi povesti altă dată, astăzi vreau să punctez câteva lucruri pe care vreau să le fac vara aceasta:

- vreau să-mi prăjesc burtica la soare ca o focă mulțumită de viața ei, să stau tolănită pe plajă cu ochelarii trași pe nas și pescăruși pe fundal. Poate am ocazia să văd anul acesta și delfinii în larg, cine știe;

- vreau să citesc mai multe cărți semnate de autori români, în format clasic. În ultimele două luni am citit mult, aproape exclusiv cărți de specialitate, lucru ce m-a cam obosit. Desigur, am strecurat și câteva ore pe ici-pe colo de beletristică (Harry Potter - am ajuns la ultimul volum și Povestea lui Genji, care mi se pare un pic confuză, dar voi face un review pe măsură când termin opera);

- vreau să termin un proiect început demult, dar lăsat să se prăfuiască din lipsă de chef/motivație/uneori inspirație/alteori timp;

- după o revizuire a priorităților, vreau să mă apuc de-a binelea de acest blog. Am tendința să scriu în mai multe locuri o dată, dar am ajuns la concluzia că celelalte bloguri nu sunt la fel de importante, emoțional vorbind. 

Cam acestea sunt planurile mele pentru vacanță. Sper să reușesc să mă țin de ele, să mă îmbunătățesc și să duc la bun sfârșit proiectele neterminate. Dacă nu, mai am timp în toamnă de recuperat, dar productivitatea mea din timpul anului nu se compară cu cea din luna august :)

Voi ce planuri aveți pentru vara aceasta?

Haos total

Această postare ar trebui să fie ceva gen pagină din jurnalul intim, dar pentru că mi-e mult prea lene să scriu în agenda fizică... ei bine, îmi torn paharul cu gânduri alandala aici și după (sper) să merg mai departe.

Sunt într-o stare de spirit ciudățică, o stare pe care o retrăiesc de fiecare dată în ajun de sesiune. În pragul primului examen mă prinde câte o idee, două și nu mă lasă în pace. Astăzi mi-am propus să învăț și în câteva ore abia de am citit zece pagini, mintea îmi tot zboară la alte lucruri, cum ar fi să îmi organizez un blog de beauty (lucru prea puțin necesar, dar piticii din capul meu îmi tot suflă în ureche ”fă-o, fă-o!”), să mă apuc de articolul dedicat Bookfest-ului din anul acesta, unde mi-am lansat cartea (un articol care, cel mai probabil, nu va vedea lumina blogului niciodată), să îmi organizez nenumăratele documente Word din folderul cu ”Texte de-ale mele și nu numai”.
Ați prins voi ideea - aș face orice doar ca să nu învăț. Pentru că afară e vară, mi-a venit pofta scrisului, Muza mă tot trage de mânecă, responsabilitățile mă cheamă și eu mă prefac surdă, etc., etc.
Dar, ca în fiecare an, mă ambiționez să-mi fac un planner în ceea ce privește examenele, timpul alocat învățatului, dorința de a face o materie captivantă pentru creierul meu (nu e un lucru chiar necesar semestrul acesta, pentru că materiile mi s-au părut destul de interesante), mă mut lângă ceașca cu ceai amar și îmi aleg pixurile colorate (pe care în mod normal nu le utilizez în activitățile zilnice).
Pentru motivație, mă uit peste un articol mai vechi, Cum să supraviețuiești în sesiune, scris acum aproape un an (fără o zi). Din câte văd, sesiunile din iarnă parcă trec mai repede, în schimb alea din vară parcă îmi plac mai mult, oricât de contradictoriu cu textul de mai sus nu ar suna.
Așa că vă doresc o sesiune ușoară și cât mai multă motivație în a cumula informația într-un mod interactiv!

Îmi lansez cartea! Fiind Imagine prinde viață la Bookfest 2017 :)

Probabil că v-ați dat seama din titlu că sunt super-mega-foarte încântată/emoționată/fericită pentru că scriitoarea din mine jubilează!

Dacă mă urmăriți de mai mult timp, e posibil să mă cunoașteți de pe Fiind Imagine, primul meu blog pe care l-am început prin 2009. Pe atunci eram o adolescentă care voia să vorbească, dar nu cu oricine și nu oricând, așa că mi-am ales un colțișor unde să pot vorbi atunci când simt nevoia. Cu alte cuvinte, blogul mi-a marcat adolescența și odată ce am terminat liceul, mi-a încolțit în minte dorința de a vedea cuvintele tipărite, o dorință ce s-a materializat anul trecut, dar nu în forma în care mi-aș fi dorit, așa că am mers mai departe.

Și pentru că dorințele, dacă lucrezi pentru a le îndeplini, au tendința să devină realitate, în 2017 Fiind imagine. Eseuri din adolescență apare în lumea fascinantă a cărților publicate.

Lansarea va avea loc în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest 2017, ce se va ține în București în intervalul 24-28 mai. Fiind imagine. Eseuri din adolescență o găsiți la standul editurii Datagroup, iar lansarea oficială a acesteia va avea loc sâmbătă, 27 mai, orele 18:00. Ne vedem sâmbătă la Romexpo (eu voi fi acolo cam toată ziua), dacă vreți să ne salutăm, să ne cunoaștem personal și de ce nu, să faceți rost de cartea mea :)

Am creat un event pe Facebook și mi-ar face o deosebită plăcere să ne vedem acolo. Puteți da like și la pagina cărții sau să o adăugați în lista to-read pe Goodreads!

PS: îi puteți da și share, nu mă supăr! :D

Școala Altfel sau liceul după patru ani

Deși facultatea mea e la două stații distanță de liceul unde mi-am petrecut patru ani din viață, nu am ajuns niciodată dincolo de poartă. Am trecut de câteva ori pe lângă clădire, am văzut că s-a mai modificat ceva, dar am prins doar liniște - asta se întâmpla în vacanță, sau poate într-o oră.

Astăzi am intrat în liceul după patru ani. Prin intrarea din față, pe unde ca elevă nu prea am umblat; mai departe de cancelarie nu am pășit în anii mei de școală și a fost oarecum ciudat să intru așa, nu pe la intrarea elevilor și nu cu sacoul ”albastru de Moisil” pe mine (și ecusonul, pe care nu voiam să-l port).

Nu mă așteptam să fiu nostalgică. De când am terminat eu liceul, s-a schimbat gardul, a crescut o anexă pe care eu am prins-o sub forma unei gropi pline de materiale de contrucție; până și câinii din zonă sunt alții. Dar, de undeva de după bustul lui Grigore C. Moisil a ieșit un dulău negru, pe care l-am cunoscut. Îi ziceam ”mâncare” pe atunci și mi-l amintesc bine; într-o zi un coleg de-al meu își pierduse fesul, ca mai apoi să-l descopere pe capul câinelui, căci cineva din gimnaziu se gândise că îi este frig cățelului...

Evident, câinele nu m-a recunoscut. Dar a venit la mângâiat. Și pentru o fracțiune de secundă aveam din nou 16 ani și umblam prin blana lățoasă a patrupedului. Dar clipa a trecut și am revenit în ziua de azi.

Fiind Școala Altfel, nu s-a auzit nici liniște, dar nici zumzetul unor săli de clasă în plină oră. Se auzea muzică și râsete din curtea din spate. Am parcurs drumul invers celuia de pe vremurile când eram elevul de serviciu: cancelarie-hol-curtea interioară... și m-am trezit într-un loc cunoscut, dar plin de oameni străini. Nu am mai văzut nicio față pe care să o țin minte, sau poate că piticii din clasa a 5-a sunt deja liceeni și cum să-i recunosc, dacă în a 12-a eram atentă doar la bac?

Un lucru care m-a uimit a fost faptul că m-au recunoscut profesori pe care i-am întâlnit, chiar dacă am făcut doar un an cu ei vreo materie; mi s-a părut tot timpul extraordinară memoria unor profesori de a ține minte nu doar elevul, ci și numele lui. M-am simțit flatată, recunosc; se pare că ființa mea e încă prinsă în torentele de memorii ce se perindează prin clădirea liceului...

Cu ce ocazie am ajuns aici? Ei bine, cu ocazia Școala Altfel, unde am participat la un eveniment interesant organizat de profele de limbă română: mi s-a luat un interviu. Cât am fost în liceu am luat destule interviuri la baluri și evenimente, însă până azi am fost doar în postura de reporter, nu și intervievat. Toate au un început...

Despre ce am vorbit? Despre scris și despre cum e să ai un blog. Sau mai multe. Nu sunt atotștiutoare în acest domeniu, dar mi-a plăcut mult să vorbesc despre pasiunea mea pentru scris, argumentat și citit. Am împărtășit cunoștințele mele unor elevi de clasa a 10-a și mă gândeam în acel moment oare cum sunt văzută de ei? Îmi amintesc cum am avut ocazia să vorbesc cu studenți când eram eu în liceu și vedeam persoana din față ca pe un om mare, realizat... și acum eu sunt acel om mare...

Evenimentul a luat sfârșit, dar în mintea mea încă roiesc gândurile. Nostalgia după liceu, pe care niciodată nu credeam că o voi experimenta; interviul, pe care mi-a plăcut să îl dau; revederea cu profesori din liceu dar într-o altă lumină; întâlnirea cu o doamnă profesor (care deși are doctoratul, nu e încântată când i se zice ”doamna doctor” :p), care pentru mine e ceva mai mult decât profa din liceu. Și faptul că după ce am terminat liceul i-am zis doamnei A. că ”de azi înainte vă pot tutui”. Dar uite că anii au trecut și eu nu pot trece peste dumneavoastră, căci pentru mine un profesor va rămâne profesor...

Dacă stau să mă gândesc, mai am un regret: că Școala Altfel pe vremea mea era un concept nou și o săptămână în care nu făceam nimic altfel, cu pur și simplu... nu făceam. Uneori mă supără faptul că în anumite situații parcă m-am născut între două epoci, între două etape și că mi-ar place să mă aflu fie în cea din urmă, fie n cea din viitor...  și mai am regretul că nu am făcut mai multe. Că nu m-am implicat mai mult în diferite activități, căci pe vremea aceea aveam atâta timp liber; dar nu mai am ce face, așa că scriu această postare să rămână pe blog, o (oarecum) filă de jurmal despre revederea mea cu adolescența.

Luța-zambiluța

Primăvară-primăvară

Mi-amintești a câta oară

De lumina dragostei dintâi

Noroc - Primăvara

Astăzi am primit în dar o zambilă. Proaspătă, parfumată, tot tacâmul. Ceea ce mi-a plăcut a fost faptul că e în ghiveci - deci viața ei merge înainte. Eu și creșterea florilor suntem două subiecte diferite, dar să vedem dacă reușim să ne înțelegem.

Luța-zambiluța vă transmite salutări :)

Update: Madam zambila are căsuță nouă, undeva într-o grădină alături de alte flori. Să crești mare și frumoasă, Luța!

Despre toamne ce au fost și vor mai veni

Toamna de azi. Poză din arhiva personală.

Anotimpul meu preferat este iarna. Când e frig, aerul e uscat, zăpada scârțâie sub picioare, nopțile lungi cu fulgi nenumărați pe gene... Dar anotimpul meu e altul. E toamna.

Nu e neapărat faptul că e anotimpul în care m-am născut. Nici denumirea. E ceva neînțeles pentru mine în zilele calde, care se prefac a fi de vară, dar care au gânduri ascunse. Ceva ademenitor în ploile reci și mărunte, ce durează ore și ore. Ceva magic în frunzele care se transformă și mor cu miile. Albert Camus zicea că toamna e un anotimp al renașterii, când fiecare frunză e o floare. Ei bine, toamna e un anotimp cel puțin diferit de restul. 

Primăvara e o renaștere, o trezire la viață. Vara - o leneveală îndelungată și mult soare, mult prea mult soare. Iarna e magică, liniștită și crudă. Toamna e... e ceva aparte. Niciodată nu am stat bine la capitolul exprimarea gândurilor, dar dragă toamnă, ce faci tu din mine, cum mă transformi și cât de mult mă reprezinți...

Indiferent de ce frunză nu mi-ar cădea în mână, fiecare are o poveste ciudată pe care trebuie să o descopăr singură, în parc și în mine.

Culoarea galbenă e preferata mea. Probabil că toamna e anotimpul meu și îmi imprimă acea nuanță de frunze aurii, ruginii, calme și pline de lumină direct în ființa mea. Păcat că telefonul mobil e inapt să transmită culorile vii și atmosfera care se pliază pe starea mea de spirit.

Îmi place să fac pași într-un parc gol de oameni și plin de gânduri. E ceva fascinant și calmant totodată în a fi singur. Ziua de azi mi-a amintit de un anotimp distant, un martie ploios și rece, un martie în care în parcul meu preferat nu era niciun om, doar eu, ploaia și o groază de gânduri. Gânduri ce în acel moment mi-au clarificat toată situația în care eram. Astăzi, în același parc, la fel de pustiu, am regăsit liniștea și gândurile de atunci. Pe aleile înfrunzite, am început să îmi amintesc despre lucruri și timpuri demult apuse. Un buchet de cuvinte și senzații dificil de exprimat, toate aruncate de-a valma în capul meu. Și frunze, multe frunze căzătoare, ca niște stele îmbrăcate în culori calde. Și eu printre ele, pierdută ca și în acel martie. Încotro să-mi îndrept pașii?...

 Cu siguranță, toamna e anotimpul ce mă definește. Schimbătoare. Azi gri și monotonă, mâine răbufnind în nenumărate nuanțe. Azi rece, mâine enervantă. Azi blândă și cu mult soare, mâine înrăită și nesuferită.
Dar de fiecare dată melancolică.

Charlotte

Charlotte a apărut în viața mea odată cu venirea primăverii în îndepărtatul an 2015. Mai exact, a venit în aprilie, într-o cutie cu rumeguș, împreună cu sora ei, Pudding. S-a evidențiat imediat: ea era șefa, ea dormea unde era mai comod în cușcă, ea mânca prima, ea capsa mai tare. În tinerețe, o bătea pe Pudding; am avut numeroase nopți în care mă trezeam ca să le despart.

Charlotte și Pudding au călătorit cel puțin 3000 de km; au suportat trei drumuri dus-întors Constanța-Iași, două vara și unul iarna. La prima lor călătorie mă așteptam la ce e mai rău. După șapte ore cu mașina, pufoșeniile mici nu aveau nimic. Au păpat, s-au chițăit, eu am răsuflat ușurată. Nici al a doua călătorie nu au făcut nazuri. La ultima călătorie însă, nu au mai suportat; s-au capsat încontinuu. Păreau obosite, în special ”șefa”.

Charlotte a îmbătrânit prima. A început să doarmă mai mult, părea mereu mai supărată. De ceva timp nu mai mânca, slăbea încontinuu și era mereu însetată.

Alaltăieri am găsit-o sub roata ei pe care alerga nopțile. Dimineața era ok, a ieșit să păpăcească. Când am găsit-o, încă mai simțeam un pic de căldură. Cred că murise în scurt timp înainte de a o găsi. Avea ochii închiși, nu mai părea supărată. Aș fi vrut să mă mai joc cu ea înainte să i se scurgă timpul. Nu am mai apucat.

Charlotte a fost un hamster căreia îi plăcea să capseze, dar care avea un farmec al ei, de fetiță bătăușă și mereu îmbufnată. Îmi va fi dor de ghemotocul chițcăitor. 

Aprilie 2015 - 11 septembrie 2016.

Studiu de caz: Top nu știu câte cărți de citit într-o viață

Cărți din biblioteca mea

Azi am dat peste un articol care m- scos din sărite. Nu știu ce am ultima perioadă de-mi sare imediat muștarul, dar m-a enervat la culme titlul: top 10 cele mai bune cărți de citit într-o viață. Hm, interesant, îmi zic, deschid linkul, citesc, îmi sare muștarul. Ce-i cu porcăriile astea, cu volume de maculatură, pentru care au murit degeaba mii de copaci?

Într-o altă ordine de idei, nu-mi plac articolele cu astfel de clasamente, mai ales când văd printre titluri niște nulități - exemplu ”operele” lui Coelho (pe care nu-l suport și-l consider un scriitor ieftin) sau Fifty Shades - serios? Mai observ o tendință idioată de a confunda ”cele mai citite” și ”cele mai vândute” cărți sau și mai rău, de a face un clasament-salată cu volume vândute, citite, interzise.

După care mă liniștesc și îmi amintesc că pe lumea aceasta există mult prea multe cărți frumoase, gândite, ce duc cititorul spre lumi deosebite. Iar clasamentele stupide - exemplu peste ce am dat azi - sunt făcute pentru cei care nu știu ce cărți le plac. Pentru că nu-i poți băga în aceeași oală pe F. Dostoievski și pe S. Meyer. 

Așa că dragi cititori - vă doresc să dați peste cărți frumoase și care au ceva acolo, printre file, ce îndeamnă la procesul numit gândire. Și care rămân în minte ca o experiență frumoasă. Lecturi faine vă doresc!

Un gând în noapte

Liliac în aprilie. Poză din arhiva personală.

Ai mai avut senzația aceasta, că vrei să scrii, că degetele vor să alerge, nebunele, pe tastatură, dar parcă ideile nu se leagă, parcă ai vrea să povestești despre o mie de lucruri și în același timp nu vrei să spui nimic?

Ei bine, momentul meu de glorie a sosit. Nu am mai scris ceva de foarte mult timp și sinceră să fie, îmi lipsește. Îmi lipsește scrisul nopțile, îmi lipsește un jurnal pe care-l completez din an în Paște, îmi lipsește inspirația... sau îmi vine fix când mi-e somn, ca să se asigure că uit totul până dimineața.

Ultima perioadă a fost o aglomerare de zile în care nu voiam să fac nimic și totuși mergeam înainte. Vacanța abia a început și eu deja sunt plină de orare și planuri cum să-mi împart timpul pentru super stresiunea care urmează - sau mai bine zis, pentru parțiale/colocvii/teste care ”contează”.

În fine, să revin la dorința mea de a scrie. Cum ziceam, nu am mai făcut-o demult - nu mă refer la scris articole despre produse beauty sau eseuri argumentative, ci scris așa, despre orice. Pe alea, apropo, le găsițe pe celelalte bloguri ale mele, menționate undeva în dreapta pe pagină.

Ultima vreme fac aceleași lucruri - facultate, teme, idei în miez de noapte, brodat, citit... vorbind despre citit, am o perioadă cam lungă în care nu vreau să o fac. Pur și simplu simt că m-am săturat de cuvinte. De parcă aș fi mahmură după o carte bună, deși nu pot afirma că am citit ceva foarte fascinant în ultima perioadă. Sau poate că problema e faptul că citesc în paralel mai multe cărți... dar așa sunt eu, mai împrăștiată în lecturi.

Pe azi gata. Am scris ca o adolescentă care nu știe ce vrea. Dar cel puțin mi-am îndeplinit dorința de a scrie ceva. Noapte bună :)

Hobby - broderie: Vulpița de la Riolis

Hello!

Nu am mai scris de ceva timp pe blog, mai mult din lipsă de subiect decât din lene. În acastă perioadă am fost ocupată mai mult cu cititul, delectarea cu serialul anime One Piece ( vi-l recomand!) și cu brodatul. 

Cu brodatul e o poveste aparte: mi s-a năzărit anul trecut, tot cam pe vremea asta, să brodez un goblen. Nu am mai făcut-o din clasa a 8-a și mi-am amintit că pe atunci mi s-a părut fun procesul. Așa că m-am dus și mi-am cumpărat un goblen pe care l-am terminat prin septembrie. Dup asta, am început să caut pe instagram dup[ hashtag-ul #broderie până am ajuns la nșpe conturi cu broderii în cruciuliță. E un deliciu să stau seara înainte de somn să mă uit pe instagram la astfel de conturi. Dacă tot am ajuns pe acest tărâm, vă spun un lucru: pasionate de brodat mai multe ca-n Rusia nu găsiți. Cel puțin eu asta am observat - că majoritatea deținătoarelor conturilor de brodat de pe insta sunt rusoaice. Și tot navigând pe acest tărâm al ațelor și materialelor, am ajuns să văd la mai multe persoane o anumită vulpiță. Mi-a plăcut respectiva atât de mult încât am început să răscolesc internetul să găsesc setul în România. Dar nu am avut noroc în această privință - nu puteam găsi nicăieri firma Riolis - cea care a proiectat-o pe fermecătoarea vulpiță sub numărul de 1510. Totuși, salvarea mea a venit din partea dragei mele Mădăline - am văzut setul pe eBay la un preț relativ mic-  cam 80 RON și în toiul nopții am sunat-o pe prietena mea:

- MĂDĂ, VREAU VULPEAAA!

Și Mădă a râs, iar cam într-o săptămână vulpea a ajuns în țară. Asta se întâmpla în preajma sărbătorilor de iarnă, astfel încât am pus lăbuța pe set abia prin ianuarie, însă a mai trecut o lună până m-am apucat de brodat - sesiunea mi-a stat în cale.

Procesul în sine a durat cam o lună - din februarie până în martie. Am brodat cu plăcere, deși totul din acest set era nou pentru mine:

- materialul: de obicei, se folosește un material numit Aida, crem sau alb. În cazul de față, pânza a fost de un bleu-deschis;

- ața: de obicei, se folosește ața Mouline la așa ceva. În setul de față era inclusă o ață de lână Saphire (dacă nu mă înșel);

- schema mi s-a părut drăguță: coloră, dar fiecare culaore corespunde unei ațe numerotate sau unui blend - adică două sau trei ațe combinate, astfel încât modelul brodat astfel iese foarte interesant. Un alt detaliu legat de această vulpe a fost combinația de cruciulițe - punct goblen și backstitch (contur).

Lăsând la o parte detaliile tehnice, vreau să vă prezint progresul meu în imagini:

Și rezultatul final:

Elena este fericită <3
PS: mă puteți urmări pe Instagram și după hashtag-ul #elena_s_embroidery_2016 pentru mai multe poze cu broderiile mele din anul curent.

5 lucruri pe care le-am facut pentru prima dată în 2015

Într-o seară frumoasă (adică azi), când trebuia să învăț pentru examene, mi-a venit geniala idee de a răsfoi niște bloguri. Rezultatul - am dat de leapșa Cameliei - 5 lucruri pe care le-am facut pentru prima dată în 2015 - și mi-am zis că trebuie să scriu, să scriu și să împărtășesc ce am în bagajul anului 2015.

1. Mi-am luat hamsteri. Când eram mică și mergeam verile la bunică-mea, aveam căprițe. Mă jucam cu astea până creșteau și deveneau niște capre plictisitoare. Părinții nu m-au lăsat să am animale, mai ales că stăteam la apartament: am avut un pisic, dar l-a dus maică-mea la țară și un vecin l-a spânzurat ( îi doresc vecinului și familiei lui aceeași soartă, nenorocitul). Așa că prin aprilie 2015, cu acordul domnului meu am adoptat hamsteri. Doi. De fapt, hamsterițe. Noroc de o colegă de la facultate care cunoștea pe cineva ce dădea pui spre adopție. Văzând ce se întâmplă pe la pet shop-uri, am zis să adopt, nu să cumpăr. În plus, la pet shop ar fi fost problema că eu îmi doream doua animale din astea, dar fără posibilitatea de a mă trezi cu încă 4-5 peste o lună. Și la cum era tipul pe care l-am întrebat dacă au hrană pentru hamsteri pitici, mai mult ca sigur nu știa cum să diferențieze o femelă de un mascul.

Surorile care se ”înțeleg bine”

Îmi doream inițial doi masculi - aveam și nume pregătite pentru ei, dar până la urmă am adoptat două femele: Charlotte, o bătăușă și jumătate și Pudding, soră-sa care mănâncă încontinuu. Am momente în care regret că mi-am luat două dihănii din astea - când se iau la bătaie la 3 dimineața, cu chițăituri care se aud în tot blocul... le-am schimbat roata pe care alergau și s-au calmat. Astfel am învățat că până și hamsterii se plictisesc de roată și vor alta nouă... ca mașinile. Și probabil că sunt cele mai călătorite hasterițe: au parcurs de două ori traseul Iași-Constanța, dus-întors, adică aprox. 500 km x 4 ori :D

PS: domnițele au canal de Youtube și cont de instagram.

2. Mi-am făcut un beauty blog, Măsuța mea de machiaj. Mi-a venit ideea pentru că am văzut atâtea articole faine pe net, am descoperit câteva beauty bloggerițe care-mi plac și am zis că why not, să scriu și eu ceva. Îmi place să scriu, îmi plac anumite produse, îmi place să vorbesc despre ele. Nu știu de ce nu m-am apucat mai demult de asta, dar în fine... Dar sincer nu știam că e atât de time-consuming realizarea pozelor pentru articole.

3. Am făcut câteva vaccinuri unor văcuțe. M-am trezit la 4 dimineața ca să merg cu medicul veterinar prin zona rurală, cu circumscripția, ca să vaccinăm văcuțe. A fost o experiență frumoasă pentru mine, pentru că domnul doctor era interesat să- mi explice niște chestii pe care eu nu prea le înțelegeam, mi-a arătat tehnica vaccinării și mi-a relatat cazuri interesante pe care le-a avut. Foarte fain.

4. Am descoperit produsele de frumusețe originare din Coreea de Sud. Am începrcat pentru prima dată o mască, un bb cream, o cremă, o spumă de demachiere. Și cred că m-am cam îndrăgostit de aceste produse: indubitabil, diferă de acelea pe care le găsesc pe piață în țară. Dar nu-i nimic, eBay all the way!

5. Și dacă tot l-am menționat mai sus, am descoperit eBay-ul. Adică știam demult de el, dar nu puteam, din motive administrative, să îmi iau chestii de pe site. Dar niște zâne bune (aka Mădălinele) m-au ajutat să îmi iau ce mi-a dorit inima (și ce mi-a permis bugetul) de pe site. Și sincer, îmi cam pare rău (glumesc): dă dependență! Acum aștept să îmi ajungă șase chestii. :D

Voi ce ați făcut (pentru prima dată) în 2015?

Elena și Poșta Română

Haideți să vă povestesc experiența mea frumoasă legată de Poșta Română.

Mi-am comandat niște cărți de la o editură, am plătit cu cardul - plata ramburs mă costa cu 7 lei în plus - și am așteptat să-mi ajungă coletul. Coletul a ajuns în decurs de câteva zile, direct la poștă, pentru că editura respectivă m-a anunțat printr-un mail că datele legate de adresă nu corespund la nu știu ce formular și nu-mi poate veni curierul la ușă. Ei bine, mi-am zis, naiba știe, las-o așa că oficiul poștal nu e departe.

Cred că am plasat comanda luni sau marți și joi mă trezesc cu avizul în cutia poștală. Aviz cu o ștampilă, cu datele editurii bine mersi, inclusiv cu oficiul poștal de la care a fost trimis coletul pe data de 08.12.2015. Pe partea cealaltă - nimic; o ștampilă cu Poșta Română doar cu data avizului - 10.12.2015, nici tu oficiu poștal, nici tu nimic. În plus, ștampila cam ștearsă.

Evident, m-am bucurat că mi-a venit avizul așa repede - în două zile, dar m-a întristat faptul că habar nu aveam la ce oficiu poștal să merg, deoarece nu am mai primit colete sau scrisori la adresa respectivă. Am mai comandat odată ceva, dar era o firmă de curierat și în aviz scria unde să mă prezint, dar așa...

Ei bine, m-am dus la cel mai apropiat oficiu poștal în ziua în care am primit avizul - adică joia trecută. M-am dus fără să sper că e acolo; deoarece nu știam dacă adresa mea ține de acest oficiu. După statul la coadă vreo 15 minute la un ghișeu, doamna îmi zice că nu stau la coada care trebuie - vina mea, nu am mai fost aici să ridic colete și nici nu știam sigur la care dintre ghișee trebuie să stau. Fac un pas spre stânga și mă plasez la ghișeul celălalt. Mai stau vreo 10 minute. Vine rândul meu, întind avizul, doamna se uită, caută, iar se uită la mine...

- Domnișoară, nu e venit coletul dvs.

- ??? Cum adică nu e venit? Și avizul meu...

- (fără să mă lase să continui) coletul nu e venit domnișoară și a început să-mi explice în niște termeni foarte vagi că avizul vine înainte să ajungă coletul la poștă (???), ceea ce pentru mine nu are niciun sens, dar în fine zic, e seară, poate într-adevăr e undeva pe drum, cine știe. Mi s-a zis să vin a doua zi - asta după ce m-am asigurat că oficiul poștal e cel potrivit și că strada mea este sub jurisdicția lor.

Vineri. Zi în care nu a trebuit să ies nicăieri, excepție fiind poșta. Am ieșit la o plimbare cu domnul meu, am zis să trecem pe la poștă - sigur a ajuns coletul! Din nou e seară, coada e mai scurtă. De data aceasta știu la care ghișeu să stau, stau și aștept. Îmi vine rândul, prezint avizul frumos păstrat în portofel, să nu se deterioreze, doamna - alta - caută printre hârtii, se uită în spate.

- Domnișoară, coletul dvs. nu este la noi.

- Cum adică, nu este la voi?

Doamna se ridică, se duce în spate, revine și începe să completeze niște hârtii - nu știu ce hârtii, dar nu aveau nicio treabă cu mine. Mai stă vreo 3 minute, ștampilează ceva, semnează, după care-și amintește de persoana mea:

- Mda, m-am uitat în spate, coletul dvs. nu este la noi. Știți, se mai încurcă adresele, încercați la oficiul 1  x.

- Cum adică  x?

Doamna, disperată:

- oficiul 1 x.

- Îmi puteți explica mai bine, care x și cum ajung acolo?

(x fiind un nume propriu, dar în Iași mai multe instituții poartă acest nume -  o universitate, o maternitate, mai știu eu ce).

Doamna, dându-și ochii peste cap:

- x domnișoară, x.

Stau, mă gândesc un pic, ce să caute coletul meu la universitate sau la maternitate, pe urmă îmi sclipește ceva.

- Vă referiți cumva la strada x?

Doamna, cu fața de ”în sfârșit s-a prins” îmi zice da, da, mergi pe stânga și vezi acolo oficiul 1 x.

Dacă tot eram la plimbare, am zis să merg până la x, sau mai bine zis, până pe strada x, căci între timp m-au sunat de la înrămări să mă anunțe că goblenurile mele sunt gata. Dacă tot era în drum, am zis hai să mă plimb până într-acolo. Am ajuns la galerie, mi-am luat comanda, trec și pe la x, dacă tot e prin zonă. Am găsit oficiul 1 sau sediul central rapid - pentru că era pe strada x, nu simplu x -  și m-am dus la ghișeu. Nu am stat mult timp, doamna de la ghișeu foarte drăguță. Îi întind avizul, se uită la aviz, se uită la mine, mă întreabă ce caut aici.

- Păi știți, de la oficiul poștal n, de care aparțin, m-au trimis la dvs, mi-au spus că la ei nu a ajuns coletul meu și că este la dvs la oficiu.

Doamna mai caută, caută, caută, nu găsește; mai caută odată, mai parcurge odată foile, nimic. Se enervează:

- Cei de la oficiul n au sunat aici, au vorbit cu cineva, să se intereseze?

Eu, naivă,  am zis că probabil da, dacă tot a stat doamna în spate atâta timp să-mi caute coletul și nu l-a găsit... ei bine, niciun telefon dat la oficiul 1. Ghinion.

- Domnișoară, e vineri seara și coletul dvs. sigur nu este la noi. Încercați luni la oficiul n de care aparțineți, eu nu am cu ce să vă ajut.

Vineri e zi de aproape weekend și nu mai aveam ce face. Mi-am propus să vin luni la oficiul meu, să mai încerc odată.

Luni am un colocviu, îl dau, îl iau, merg la o cafea, prind curaj și răbdare să merg la oficiul ăla nenorocit pentru a 3-a oară, în ușă dau de o mare de oameni, 90% dintre care au venit să plătească ceva legat de cazierul juridic. Surpriză, 30 + de oameni stau înghesuiți într-o încăpere de 5x5m la un singur ghișeu, pentru că e schimb de ture. Vine funcționara de la ghișeul 3 și cei de la coadă încep să se certe care se duce primul la ghișeul 2, ca după să li se spună că trebuie să-și achite cazierul la ghișeul 3. Din nou ceartă - cine după cine e, doamnă dvs vă băgați în față, eu vreau să trimit o scrisoare - la ghișeul nr 3 vă rog ș. a. m. d. 

Este ora 12: 15 și stau la coadă la ghișeul nr 2, pe tură e doamna de vineri. Sala este plină de oameni nervoși, ba că urmează ei la ghișeu, ba că au completat greșit formularul pentru cazier, ba că au completat cu două pixuri diferite și nu se ia în considerație, ba ce sumă trebuie să scrie pe formular... durere de cap. Îmi ajunge rândul al ghișeu - pe la 12:45. Îi întind avizul. Se uită, caută, caută, îmi zice că se uită în spate:

- Dvs domnișoară dați-vă la o parte, să-i servesc pe domnii din spate până vă caut coletul. 

Nu știu cum de a reușit să îmi caute coletul  în spate și să ștampileze foi la ghișeu în același timp; dar după încă vreo 5 minute s-a ridicat și s-a dus în spate ca să revină imediat.

- Domnișoară, coletul dvs nu este la noi, încercați la x.

Deja începeam să scot un firicel abia vizibil de fum pe nări și urechi.

- Mi-ați zis și vineri aceeași chestie, am fost la oficiul central, mi s-a zis că nici măcar nu i-ați contactat și că nu este la ei niciun colet pe numele meu.

Doamna, acră:

-Da, mai așteptați puțin.

Mai aștept. Între timp coada se scurtează și la ghișeu ajunge o domnișoară care vrea să ridice o cutie de la Avon. Doamna, la fel de acră:

- Nu pot să vă deservesc, cutiile se ridică după 2.

Domnișoara se uită la ea.

- Cum adică după 2?

- După 2 domnișoară, adică 14:00, până atunci nu vă pot da nicio cutie. Veniți mai târziu.

Domnișoara se uită neîncrezător și puțin enervat.

- Eu nu pot ajunge după 2; dacă puteam, nu veneam acum, nu? Și nu văd nicăieri să scrie pe aici că trebuie să vin într-un anumit interval orar să îmi ridic cutia. Și cum adică nu puteți? Nu are cum să nu fie venită.

- Domnișoară, trebuie să completăm formulare...

A început ea să explice ceva legat de înregistrare, foi, fișe... domnișoara i-a zis ferm că-și vrea cutia acum, că e prima dată când aude de ”după ora 2”. Doamna se codește. Într-un sfârșit:

-Dați-mi un act de identitate.

Dispare în spate. Reapare cu cutia. Domnișoara completează ce are de completat, își ia cutia și pleacă. Funcționara se uită cruciș în urma ei. 

-Doamnă, coletul meu ce mai face? Stau de aproape o oră aici (S-a făcut 13:00). Doamna își amintește de mine:

- Așteptați o clipă, a sunat șefa la sediul central...

Și din spate o altă voce:

- Domnișoară așteptați puțin, mai durează până găsesc...

- Doamnă, am fost la sediul central și mi-au zis că nu a ajuns la ei niciun colet ”din greșeală”.

Liniște. Mai trec 5 minute. Mă enervez de-a binelea. Îi vorbesc funcționarei de la ghișeu:

-Doamnă, stau aici de o oră și nu știu nimic de coletul meu. Știți, am venit de 3 ori și dvs. tot nu îmi puteți da colectul sau măcar să îmi dați un răspuns în ceea ce privește locul în care se află. Eu nu am timp să vin în fiecare zi la poștă, am un loc de muncă, am o viață personală, nu pot sta toată ziua aici.

Doamna se preface că nu mă aude. Apare șefa cu o foiță, îmi ia buletinul, mai caută odată printre foile de la ghișeu, nu găsește nimic - s-a mai căutat în alea de 3 ori - joi, vineri, luni, s-a mai căutat și în foile de la sediul central. Șefa se mai gândește și dispare din nou.

Reapare pe la 13:20 și se uită din nou pe aviz, pe buletin, aduce un colet...

- Completați vă rog aici.

Îmi prezintă avizul cu niște completări pe spate.

- Pentru ce anume semnez? Fumul îmi iese pe urechi de-a binelea, fluier ca un ceainic în care fierbe apa de o jumătate de oră, văd roșu în fața ochilor, mă gândesc că vrea să-i semnez ca să plătesc și taxa de magazinaj.

- Pentru că ați primit coletul. O zi frumoasă să aveți...

Semnez. Îmi dă doamna coletul și de aici, funcționarei de la ghișeu, cu nemulțumire:

- Era plasat la litera E, nu la D...

Eu plec, plină de draci, întârziam la o întâlnire, mă uit mai bine pe colet afară; da, e numele meu, scris frumos și citeț, cu litere mari,  cu nume - care începe cu D, nu cu E, adresa mea este corectă, a editurii la fel, trimis pe 08.12.2015...

Am ajuns unde trebuia să ajung, m-am mai calmat. După m-am bucurat.

1. Pentru că la cât de incompetenți sunt, probabil că au răscolit o bună parte din colete ca să-l găsească pe al meu plasat la litera E - asta după ce am mai venit de 2 ori la oficiu;

2. Pentru că nu li s-a năzărit să mă oblige să plătesc magazinajul, care se plătește dacă după 2 zile de la primirea avizului nu se prezintă persoana respectivă să-și ridice coletul. Mai mult ca sigur îmi sărea muștarul și probabil că deveneam neadecvată + ar fi trebuit să mai stau să completez un formular de reclamație - asta dacă mi-ar fi oferit informațiile necesare cu privire la acesta.

Cărțile mele au stat frumos în oficiul poștal de joi, neobservate, ca să fiu plimbată 3 zile la rând, plus trimisă la sediul central la care nici măcar nu s-au chinuit să dea un telefon să se intereseze dacă a ajuns coletul meu acolo din greșeală. 

Poșta Română - dacă este posibil, never again.